Articol generat cu Microsoft 365 Copilot și filtrat înainte de publicare

Ordinul ANAF nr. 1.163/2026: noua procedură de atragere a răspunderii solidare și riscurile pentru administratori

În urma analizei Ordinului președintelui ANAF nr. 1.163 din 29 septembrie 2026, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 14 octombrie 2026, se conturează o schimbare importantă în modul în care organele fiscale vor documenta și aplica răspunderea solidară reglementată de art. 25 și 26 din Codul de procedură fiscală.

Ordinul nu instituie noi cazuri de răspundere solidară. Acestea sunt stabilite în continuare prin Codul de procedură fiscală. Noutatea constă în introducerea unei proceduri administrative detaliate, însoțite de formulare standardizate, prin care ANAF trebuie să identifice persoana vizată, să individualizeze conduita imputată și să demonstreze legătura dintre aceasta și obligațiile fiscale nerecuperate.

În același timp, procedura oferă ANAF un instrument operațional mai puternic, bazat inclusiv pe informațiile disponibile prin e-Factura, SAF-T, evidențele contabile, registrele publice și bazele de date fiscale.

Răspunderea nu poate fi atrasă numai pe baza calității de administrator

Una dintre concluziile importante ale noii proceduri este că simpla calitate formală de administrator, asociat sau acționar nu ar trebui să fie suficientă pentru atragerea răspunderii solidare.

Organul fiscal trebuie să analizeze și să individualizeze cel puțin următoarele elemente:

• calitatea persoanei și atribuțiile exercitate;
• perioada în care persoana a avut calitatea relevantă;
• fapta sau inacțiunea concretă imputată;
• obligațiile fiscale aferente perioadei analizate;
• existența relei-credințe, atunci când aceasta este cerută de lege;
• legătura de cauzalitate dintre conduita persoanei și imposibilitatea sau diminuarea recuperării creanțelor fiscale;
• limita valorică în care poate fi atrasă răspunderea.

Procedura prevede expres că elementele avute în vedere pentru stabilirea relei-credințe sau a conduitei imputabile nu constituie, prin ele însele, prezumții absolute de răspundere. Acestea trebuie analizate împreună cu situația concretă, documentele existente, perioada relevantă și responsabilitățile efectiv exercitate.

Prin urmare, raționamentul potrivit căruia o persoană a fost administrator în perioada în care societatea a înregistrat obligații fiscale restante nu este, singur, suficient pentru atragerea răspunderii personale.

Ce trebuie să demonstreze ANAF

Noua procedură este construită în jurul unei analize probatorii care trebuie să cuprindă mai multe componente distincte.

1. Calitatea persoanei și perioada relevantă

ANAF trebuie să delimiteze perioada exactă în care persoana vizată a fost administrator, asociat, acționar, reprezentant legal sau a exercitat o altă funcție relevantă.

Trebuie stabilite separat:

• data începerii și data încetării mandatului;
• atribuțiile persoanei;
• perioada în care au apărut obligațiile fiscale;
• data scadenței acestora;
• perioada în care s-a manifestat conduita imputată;
• soldul obligațiilor existent la data atragerii răspunderii.

Această delimitare este importantă în cazul administratorilor succesivi. Unui fost administrator nu ar trebui să îi fie imputate automat obligațiile fiscale născute după încetarea mandatului ori obligații care nu au legătură cu perioada în care acesta a exercitat efectiv administrarea societății.

Procedura poate înceta dacă se constată că obligațiile fiscale analizate nu sunt aferente perioadei de activitate a persoanei vizate.

2. Fapta sau inacțiunea concretă

Organul fiscal trebuie să descrie ce a făcut sau ce nu a făcut persoana vizată.

În funcție de situație, fapta imputată poate consta în:

• nedepunerea declarațiilor fiscale;
• depunerea unor declarații necorelate cu evidențele contabile;
• neînregistrarea în contabilitate a unor venituri sau operațiuni;
• organizarea sau acceptarea unei evidențe contabile nereale ori incomplete;
• utilizarea disponibilităților bănești în alte scopuri, deși existau obligații fiscale scadente;
• transferarea sau ascunderea activelor;
• continuarea acumulării obligațiilor fiscale;
• neîndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței;
• determinarea unei restituiri sau rambursări necuvenite de la buget.

Formularele aprobate prin ordin precizează că simpla bifare a temeiului legal nu înlocuiește obligația organului fiscal de a descrie concret și individualizat fapta, perioada, documentele analizate și legătura dintre conduită și obligațiile fiscale.

3. Reaua-credință

Existența unor datorii fiscale nu demonstrează automat reaua-credință.

Printre elementele care pot fi analizate de ANAF se află:

• cunoașterea obligațiilor fiscale;
• existența disponibilităților bănești la scadență;
• utilizarea banilor în alte scopuri;
• caracterul repetat sau îndelungat al neplății;
• transferurile către persoane afiliate sau interpuse;
• lipsa plății efective a prețului pentru activele transferate;
• continuarea utilizării activului de către debitor după transfer;
• diminuarea nejustificată a patrimoniului;
• furnizarea unor informații incomplete sau nereale;
• lipsa unor măsuri concrete de redresare.

O precizare importantă este că procedura distinge utilizarea lichidităților în alte scopuri de folosirea acestora pentru cheltuielile necesare susținerii activității.

Această diferențiere nu reprezintă însă o protecție automată. Persoana vizată trebuie să poată demonstra de ce anumite plăți au fost indispensabile continuării activității și de ce au fost considerate, la momentul respectiv, parte a unei strategii economice rezonabile.

4. Obligațiile fiscale imputate

Decizia de atragere a răspunderii trebuie să identifice obligațiile fiscale pentru care persoana este considerată răspunzătoare.

Trebuie delimitate:

• tipul obligației;
• perioada fiscală;
• debitul principal;
• dobânzile;
• penalitățile;
• penalitățile de nedeclarare;
• soldul existent;
• limita sumei pentru care se atrage răspunderea.

Nu este suficientă indicarea unei sume totale fără prezentarea naturii obligațiilor și a perioadelor fiscale corespunzătoare.

5. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate reprezintă una dintre condițiile esențiale ale procedurii.

ANAF trebuie să demonstreze cum conduita persoanei a determinat sau a favorizat:

• nedeclararea obligațiilor fiscale;
• neachitarea acestora la scadență;
• acumularea restanțelor;
• sustragerea activelor de la executare;
• diminuarea posibilității de recuperare;
• provocarea stării de insolvabilitate.

Nu ar trebui să fie suficientă următoarea succesiune logică:

„Persoana era administrator, societatea înregistrează datorii, deci administratorul răspunde.”

Trebuie explicat concret în ce mod acțiunile sau inacțiunile persoanei au contribuit la situația fiscală analizată.

Neintroducerea la timp a cererii de insolvență

O zonă importantă de risc privește administratorii care nu au solicitat deschiderea procedurii insolvenței, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

ANAF poate analiza:

• momentul în care societatea a ajuns în situația care impunea formularea cererii;
• obligațiile fiscale existente în acel moment;
• continuarea activității și acumularea unor obligații noi;
• plățile efectuate către alți creditori;
• notificările primite de la organul fiscal;
• demersurile pentru redresarea activității;
• solicitarea unei eșalonări;
• restructurarea obligațiilor;
• inițierea unui concordat preventiv;
• conduita administratorului după apariția dificultăților financiare.

Simpla existență a unor datorii sau depășirea unui prag valoric nu ar trebui să demonstreze singure reaua-credință. Contează conduita administratorului și măsurile concrete adoptate.

Există o diferență importantă între administratorul care continuă activitatea fără nicio măsură, acumulând datorii suplimentare, și administratorul care încearcă în mod documentat să redreseze societatea, negociază finanțări, reduce cheltuielile, urmărește creanțele și solicită facilități fiscale.

Totuși, o speranță generică de redresare, neînsoțită de măsuri și documente concrete, va fi dificil de susținut în cadrul procedurii.

Plata furnizorilor în locul obligațiilor fiscale

Existența disponibilităților bănești la scadență și folosirea acestora pentru alte destinații poate constitui un indiciu analizat de ANAF.

Aceasta nu înseamnă că orice plată către furnizori, salariați sau utilități dovedește automat reaua-credință.

De exemplu, o societate aflată în dificultate poate folosi disponibilitățile pentru:

• salarii;
• energie electrică;
• materii prime indispensabile;
• servicii fără de care activitatea s-ar opri;
• cheltuieli urgente privind securitatea sau conservarea activelor.

Aceste plăți pot avea o justificare operațională reală. În schimb, sunt mult mai expuse plățile către:

• asociați;
• administratori;
• persoane afiliate;
• creditori preferați fără justificare economică;
• beneficiari ai unor operațiuni fără contraprestație reală.

Apărarea eficientă presupune documentarea motivului fiecărei plăți importante, a necesității acesteia și a efectului estimat asupra activității societății.

Transferurile și ascunderea activelor

Procedura acordă o atenție deosebită transferurilor de active efectuate înaintea declarării insolvabilității sau în perioada în care societatea înregistra obligații fiscale restante.

ANAF poate verifica:

• valoarea din contract;
• valoarea de piață;
• valoarea contabilă;
• plata efectivă a prețului;
• relațiile de afiliere sau rudenie;
• justificarea economică;
• predarea efectivă a activului;
• continuarea utilizării bunului de către debitor;
• efectul transferului asupra patrimoniului;
• influența transferului asupra posibilității de recuperare a obligațiilor fiscale.

Pentru bunurile imobile, procedura permite raportarea la cea mai mare valoare dintre valoarea rezultată din grila notarilor publici și valoarea înscrisă în actul de înstrăinare.

Pentru bunurile mobile și celelalte active pot fi avute în vedere valoarea din act, valoarea contabilă, valoarea de inventar, valoarea de piață sau prețurile practicate pentru bunuri similare.

O operațiune între persoane afiliate nu este interzisă prin ea însăși, dar trebuie să poată fi justificată prin:

• evaluarea activului;
• existența unui contract real;
• justificarea economică;
• dovada plății;
• predarea efectivă;
• înregistrarea contabilă corectă;
• lipsa controlului fictiv exercitat în continuare de debitor asupra bunului.

Răspunderea poate privi și alte persoane

Procedura nu se limitează la administratorii societăților.

În funcție de situația prevăzută de Codul de procedură fiscală, pot fi analizate:

• asociații;
• acționarii;
• reprezentanții legali;
• persoanele care au controlat efectiv deciziile societății;
• dobânditorii activelor;
• persoanele afiliate;
• terții popriți;
• instituțiile de credit;
• emitenții scrisorilor de garanție sau ai polițelor de asigurare de garanție;
• persoanele juridice aflate sub control direct, indirect sau comun cu debitorul.

În cazul unei persoane care nu are calitatea formală de administrator, ANAF trebuie să demonstreze implicarea efectivă, atribuțiile exercitate și legătura dintre conduita acesteia și obligațiile fiscale.

Simpla relație de rudenie, afiliere sau apropiere față de administrator ori față de societate nu ar trebui să fie suficientă în lipsa altor probe.

e-Factura și SAF-T devin surse importante de probă

Ordinul menționează în mod repetat posibilitatea utilizării informațiilor provenite din:

• e-Factura;
• SAF-T;
• declarații fiscale și informative;
• evidențele contabile;
• extrasele bancare;
• bazele de date fiscale;
• Oficiul Național al Registrului Comerțului;
• cartea funciară;
• evidențele vehiculelor, navelor și aeronavelor;
• informațiile deținute de alte instituții;
• constatările inspecției fiscale și ale structurilor antifraudă.

Această abordare permite organului fiscal să reconstruiască fluxurile comerciale, mișcările patrimoniale și relațiile dintre entități.

În acest context, riscul fiscal nu mai este reprezentat numai de lipsa documentelor. Pot deveni relevante și neconcordanțele dintre:

• contabilitate;
• declarațiile fiscale;
• e-Factura;
• fișierul SAF-T;
• extrasele bancare;
• informațiile provenite de la terți;
• datele din registrele publice.

Pentru societăți și administratori, coerența informațiilor raportate prin sisteme diferite devine esențială.

Audierea persoanei vizate

Înainte de emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare, persoana vizată trebuie notificată și audiată.

Aceasta are dreptul:

• să consulte documentația existentă la dosar;
• să formuleze obiecțiuni și explicații;
• să prezinte informații și înscrisuri;
• să fie asistată de avocat, consultant sau o altă persoană;
• să fie reprezentată prin împuternicit;
• să opteze, în condițiile procedurii, pentru audierea prin platforma de videoconferință MF-ANAF;
• să depună un punct de vedere scris în termen de 5 zile lucrătoare de la audiere.

Dacă persoana nu se prezintă la primul termen, organul fiscal trebuie să transmită o nouă notificare. Neprezentarea la al doilea termen permite continuarea procedurii, audierea fiind considerată îndeplinită.

Refuzul de prezentare, neprezentarea sau refuzul semnării procesului-verbal nu blochează emiterea deciziei.

Din acest motiv, ignorarea notificării ANAF reprezintă o alegere riscantă. Audierea constituie momentul în care documentele și explicațiile pot conduce la încetarea procedurii sau la limitarea sumei pentru care se propune atragerea răspunderii.

Cum trebuie construită apărarea

Un punct de vedere eficient nu ar trebui să se limiteze la afirmația că persoana nu a fost de rea-credință.

Apărarea trebuie structurată pe aceleași componente pe care ANAF este obligată să le demonstreze:

1. calitatea persoanei și perioada exactă;
2. fapta sau inacțiunea imputată;
3. existența ori inexistența relei-credințe;
4. obligațiile fiscale și cuantumul acestora;
5. legătura de cauzalitate.

În funcție de speță, pot fi relevante:

• documentele privind mandatul administratorului;
• hotărârile asociaților sau acționarilor;
• balanțele și fișele de cont;
• situațiile de cash-flow;
• extrasele bancare;
• justificarea plăților efectuate;
• contractele și evaluările activelor;
• dovezile privind încasarea prețului;
• demersurile pentru eșalonare sau restructurare;
• planurile de redresare;
• corespondența cu finanțatorii și creditorii;
• documentele privind recuperarea creanțelor;
• dovezile privind atribuțiile reale ale persoanei.

Procedura poate fi încetată sau răspunderea poate fi limitată

Procedura poate înceta dacă:

• probele existente nu sunt suficiente;
• obligațiile fiscale au fost stinse;
• obligațiile nu sunt aferente perioadei de activitate a persoanei;
• intervine o altă cauză legală care împiedică atragerea răspunderii.

În urma analizării punctului de vedere și a documentelor prezentate, organul fiscal poate constata că apărările:

• nu înlătură motivele atragerii răspunderii;
• înlătură integral elementele inițiale;
• înlătură parțial constatările și justifică limitarea răspunderii la o sumă mai mică.

Așadar, rezultatul procedurii nu trebuie să fie în mod obligatoriu emiterea deciziei pentru întreaga sumă avută inițial în vedere.

Efectele deciziei de atragere a răspunderii solidare

Decizia de atragere a răspunderii solidare este titlu de creanță și act administrativ fiscal.

Aceasta trebuie să cuprindă, între altele:

• datele persoanei răspunzătoare;
• motivele de fapt;
• temeiul juridic;
• descrierea conduitei;
• perioada analizată;
• legătura de cauzalitate;
• natura și cuantumul obligațiilor;
• analiza punctului de vedere formulat;
• termenul de plată;
• posibilitatea de contestare.

Dacă decizia este comunicată în intervalul 1-15 al lunii, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare. Dacă este comunicată în intervalul 16-31, termenul este până la data de 20 a lunii următoare.

După expirarea termenului de plată, decizia devine titlu executoriu.

Dacă sunt vizate mai multe persoane, ANAF trebuie să emită câte o decizie distinctă pentru fiecare, cu individualizarea perioadei, a temeiului juridic și a sumei atribuite.

Concluzii

Ordinul ANAF nr. 1.163/2026 face procedura de atragere a răspunderii solidare mai riguroasă, dar și mai ușor de aplicat în mod unitar de către organele fiscale.

Din perspectiva contribuabilului, elementul favorabil este că simpla calitate de administrator, asociat sau acționar nu ar trebui să fie suficientă. ANAF trebuie să individualizeze fapta, perioada, obligațiile fiscale, reaua-credință și legătura de cauzalitate.

Din perspectiva organului fiscal, ordinul oferă o listă extinsă de indicii, documente și surse de informații care pot fi utilizate pentru fundamentarea deciziei. Integrarea datelor din e-Factura, SAF-T, contabilitate, extrase bancare și registre publice poate conduce la identificarea mai rapidă a transferurilor patrimoniale și a neconcordanțelor dintre evidențe.

Pentru administratorii societăților aflate în dificultate, protecția reală nu constă numai în explicațiile formulate după declanșarea procedurii. Este necesară documentarea deciziilor chiar din momentul adoptării acestora:

• justificarea ordinii plăților;
• analiza fluxului de numerar;
• consemnarea măsurilor de redresare;
• delimitarea atribuțiilor administratorilor;
• documentarea transferurilor de active;
• păstrarea dovezilor privind evaluarea și plata bunurilor;
• analizarea la timp a condițiilor pentru eșalonare, restructurare, concordat preventiv sau insolvență.

Ordinul nu transformă orice datorie fiscală într-o datorie personală a administratorului. În schimb, creează cadrul prin care ANAF poate verifica mult mai sistematic dacă o anumită persoană a contribuit, cu rea-credință, la nedeclararea, neachitarea sau imposibilitatea recuperării obligațiilor fiscale.

Material generat cu AI folosind Microsoft 365 Copilot și filtrat înainte de publicare. Informațiile prezentate au caracter general și nu înlocuiesc analiza documentelor dintr-o speță concretă. Pentru aplicarea corectă a procedurii este recomandată consultarea unui avocat specializat în contencios fiscal și a unui profesionist contabil.